Site icon laSibiu.ro

Județul Sibiu: scurt istoric

Cele mai vechi urme de locuire (unelte de silex și din cremene) descoperite în perimetrul județului Sibiu – la Racovița, Ocna Sibiului, Șelimbăr ș.a.- datează din paleolitic.

La Tilișca au fost identificate urmele unei cetăți dacice cu caracteristici strategice asemănătoare celor din preajma Sarmizegetusei.

Dacii de pe acest teritoriu au făcut parte din primul stat dac centralizat al regelui Burebista (82-44 î.Hr.), și mai târziu din cel al lui Decebal (87-106 d.Hr.).

Din perioada stăpânirii romane (106—271/275 d.Hr.) datează vestigii ale unor castre (la Boița, Săcădate) și ale unor așezări civile (la Cașolț, Slimnic, Sibiu, Mediaș, Roșia etc.). După părăsirea Daciei de către armata și administrația romană (271/275 d.Hr.) populația autohtonă daco-romană și-a continuat activitatea neîntrerupt pe aceste meleaguri, după cum atestă descoperirile de la Roșia (secolele II-III), Slimnic (secolul III), Biertan (secolul IV), Brateiu (secolele IV-VI), Mediaș (secolele IX-X) etc. 

Între dovezile continuității populației autohtone romanizate și ale răspândirii creștinismului în limba latină se numără și inscripția „EGO ZENOVIVS VOTVM POSVI” de pe tăblița de bronz a obiectului paleocreștin („donarium”) descoperit la Biertan (sec. IV). 

Teritoriul Transilvaniei a fost cucerit de regii maghiari arpadieni, după lupte care au durat între secolele XI-XIII. Totuși, regii maghiari au fost nevoiți să accepte statutul de autonomie politică al Transilvaniei, reflectat în păstrarea instituției voievodatului.

Primele mențiuni documentare ale unor așezări din actualul județ Sibiu datează din secolul XII. Cea mai veche datează din 20 decembrie 1191 și se referă la Cibinium, azi Sibiu. Urmează, din secolele XIII-XIV, Stejărișu — 1223, Ațel — 1253, Mediaș — 1267, Agnita — 1280, Biertan — 1283, Cașolț — 1302, Bazna — 1302, Nou Săsesc — 1305, Loamneș — 1320, Avrig — 1364, Mihăileni — 1382 etc.

În secolele XII-XIII au fost aduși în Transilvania, secuii și sașii, în scopul apărării granițelor, respectiv al stimulării dezvoltării economice a regiunii. Sașii, coloniști germani, au fost aduși din mai multe regiuni (Flandra, regiunea Rinului, Saxonia) și au fost așezați în regiunile Alba, Hunedoara, Sibiu, Rodna, Bistrița, Țara Bârsei. Aceștia erau țărani, meșteșugari, negustori, care au contribuit mult la dezvoltarea mineritului, comerțului, meșteșugurilor. Ei au beneficiat, la sosirea aici, de numeroase privilegii, și au întemeiat așezări, precum și orașe însemnate, între care Sibiu, Mediaș (în județul Sibiu de astăzi), Brașov, Bistrița, Sighișoara. În perioada 1142-1162, perimetrul actual al municipiului Sibiu a constituit teritoriul primelor colonizări cu sași din Transilvania.

În cadrul organizării administrativ-teritoriale a Transilvaniei se distingeau comitatele, districtele românești, scaunele sașilor și cele ale secuilor. Scaunele săsești erau în număr de 7, cel mai important scaun fiind cel al Sibiului. La sfârșitul secolului XV, cele șapte scaune s-au unificat într-o organizație teritorială și politică — Universitatea Săsească.

Două feude românești — Amlașul și Făgărașul (azi situate parțial în județul Sibiu) nu au dispărut ca posesiuni din titulatura domnilor români din Țara Românească, fiind mereu revendicate ca bunuri ce li se cuveneau de jure din moși-strămoși, ele reapărând în documentele cancelariilor domnești până în secolele XVI-XVIII.

Centrele urbane, dar și cele rurale au fost fortificate cu ziduri de incintă puternice, flancate de turnuri și bastioane (Cisnădioara, Sibiu, Biertan, Slimnic, Sibiel, Orlat, Mediaș ș.a.). În Transilvania, meșteșugarii s-au organizat în bresle încă din secolul XIV. Primul privilegiu de breaslă datează din 1376, când în Sibiu existau deja 19 asociații meșteșugărești cu 40 de branșe. 

În satul Cârța se află cea mai veche biserică în stil gotic din România, aparținând fostului complex monahal întemeiat, în 1202, de călugării cistercieni și desființat, în 1474, din ordinul regelui Ungariei Matei Corvin.

După 1541, când o parte din Ungaria a fost transformată în pașalâc turcesc, Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană.

În 1599, în momentul în care independența Țării Românești era în pericol, voievodul Mihai Viteazul ia inițiativa unei acțiuni energice pentru a aduce și celelalte două țări române în coaliția antiotomană și pentru a uni sub o singură cârmuire cele trei țări. În scopul înlăturării lui Andrei Bathory, principe al Transilvaniei, două armate pătrund din Țara Românescă în Transilvania, prin pasul Buzău-Brașov, respectiv prin pasul Turnu-Roșu, prima fiind condusă chiar de domnul Țării Românești. La 16/26 octombrie, la Tălmaciu, lângă Sibiu, s-a făcut joncțiunea celor două armate, iar la 18/28 octombrie a avut loc bătălia de la Șelimbăr, lângă Sibiu, în care oastea lui Mihai Viteazul l-a înfrânt pe Andrei Bathory. Urmare a acestei victorii, Mihai Viteazul a intrat triumfal în Alba Iulia, la 1 noiembrie 1599, instituindu-și stăpânirea asupra Transilvaniei.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, Trasilvania este ocupată de armatele austriece și intră sub stăpânire habsburgică, autonomia ei fiind tot mai mult îngrădită. Împăratul habsburg, care era și principe al Transilvaniei, numea direct un guvernator care se ocupa de problemele administrației civile. Orașul Sibiu a fost reședință a guvernatorului Transilvaniei.

În principatul Transilvaniei numai maghiarii, sașii și secuii erau recunoscuți ca „națiuni constituționale”, în timp ce populația românească, deși majoritară, era considerată „tolerată”, iar religia ortodoxă era exclusă dintre cele oficiale. În aceste condiții, lupta de emancipare națională a românilor din Transilvania a luat amploare, având ca principale centre Sibiul, Blajul, Oradea, Clujul.

În cursul secolului XIX, industria manufacturieră din așezările sibiene cunoaște o intensă activitate și dezvoltare.

Revoluția de la 1848-1849 a constituit un moment important în lupta românilor din Transilvania pentru apărarea limbii române, pentru câștigarea drepturilor politice ș.a. La 12 martie 1848, Simion Bărnuțiu redactează la Sibiu o proclamație, prin care românii sunt chemați la luptă pentru apărarea drepturilor lor, pentru recunoașterea lor ca națiune politică, pentru desființarea iobăgiei. Marea Adunare Națională a românilor de la Blaj, din 3-5 mai 1848, a ales un Comitet Național, cu sediul la Sibiu, avându-l ca președinte pe episcopul Andrei Șaguna, comitet ce trebuia să supravegheze îndeplinirea programului politic. La 16/28 decembrie 1848 are loc la Sibiu Adunarea națională a fruntașilor transilvăneni, condusă de Andrei Șaguna, la care se definitivează programul revoluționar românesc. După intervenția armatei conduse de generalul polonez Iosef Bem, care cucerește și ocupă mare parte a Transilvaniei, în februarie 1849, în urma cuceririi Sibiului, membrii Comitetului Național se refugiază în Țara Românească.

Conferința națională a fruntașilor români din Transilvania, care a avut loc între 1/13-4/16 ianuarie 1861 a adoptat două rezoluții privind recunoașterea românilor „ca națiune politică și independentă față cu celelalte națiuni”, precum și folosirea limbii române în viața publică, alături de cea maghiară și cea germană. Apogeul luptei naționale a românilor sibieni este marcat de întrunirea Dietei Transilvaniei la Sibiu la 3/15 iulie 1863, cu participare românească majoritară (46 delegați români, 42 maghiari și 32 sași), în cadrul căreia a fost votată o lege referitoare la egalitatea constituțională a națiunii române cu celelalte națiuni, folosirea limbii române în administrație pe bază de egalitate ș.a.

O serie de asociații și societăți culturale au sprijinit acțiunea națională a românilor transilvăneni. În 1861 a fost înființată la Sibiu „Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român” (ASTRA), primul președinte al acesteia fiind Andrei Șaguna.

La 12 decembrie 1864, Episcopia ortodoxă de la Sibiu este ridicată la rangul de Mitropolie, iar în 1865 mitropolit este numit Andrei Șaguna.

În februarie 1869 la Miercurea Sibiului are loc o conferință a fruntașilor politici ai românilor transilvăneni, la care s-au pus bazele Partidului Național Român din Transilvania.

În 1878 apare la Sibiu „Observatorul”, la inițiativa lui George Barițiu, iar la 1 aprilie 1884, tot la Sibiu, apare „Tribuna”, editată de Ioan Slavici.

Locuitorii meleagurilor sibiene au fost alături de mișcarea memorandistă din ultimele două decenii ale secolului XIX, printre alți fruntași politici numărându-se și sălișteanul Dimitrie Comșa.

La începutul secolului XX, locuitorii așezărilor sibiene participă activ la acțiunile întreprinse de Comitetul Național Român al județului Sibiu pentru unirea Transilvaniei cu România, fapt concretizat la 1 decembrie 1918 la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la care au luat parte și peste 8.000 de oameni din județul Sibiu.

În urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, o parte a județului Sibiu, alături de zona de nord-vest a Transilvaniei a fost cedată Ungariei horthyste. Teritoriul județului Sibiu a fost eliberat de sub ocupația horthystă de către armatele române în toamna anului 1944.

În septembrie 1950, județul Sibiu a fost desființat, fiind instituită regiunea Sibiu, cu reședința la Sibiu, care includea mai multe raioane, orașe și comune. Prin Legea nr. 2 din 17 februarie 1968 s-a revenit la forma de organizare administrativ-teritorială bazată pe județ, fiind reînființat și județul Sibiu, în limitele actuale.

Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.

Exit mobile version